În 1908, sub direcția sa, apare ”Revista celorlalți” în colaborare cu Mihail Cruceanu, Eugeniu Ștefănescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Speranția, care se declară împotriva tradiționalismului. Tot acum apare și primul volum de versuri, ”Romanțe pentru mai târziu”, precum și povestirile simboliste ”Casa cu geamuri portocalii”. În 1912 Minulescu scoate ce-a de-a doua revistă, ”Insula”, care adună colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Ștefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. Ca și prima revistă, își încetează apariția după cel de-al treilea număr. Anul 1913 marchează apariția celui de-al doilea volum de versuri, ”De vorbă cu mine însumi”. Anul următor poetul se căsătorește cu Claudia Millian, autoarea volumelor ”Garoafe roșii” (1914), ”Cântări pentru pasărea albastră” (1923), ”Întregire” (1936).
Ca autor dramatic, Minulescu își face debutul în 1921, când pe scena Naționalului se prezintă ”Pleacă berzele” și ”Lulu Popescu”. Poetul devine director general al artelor în Ministerul Artelor și Cultelor, funcție pe care o va deține până în 1940.
În 1927 Minulescu reapare pe scena poeziei cu volumul ”Spovedanii”, inclus ulterior în ”Strofe pentru toată lumea”. Un an mai târziu scriitorul publică romanul autobiografic ”Corigent la limba română”, câștigând totodată și Premiul Național de Poezie. Un nou roman este publicat în 1933, ”3 și cu Rezeda 4”. Sub titlul ”Nu sunt ce par a fi” Minulescu își adună poeziile din ultimii ani ai vieții.
La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Minulescu se stinge din viață în București, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
Emfatic, expresiv, plastic, Ion Minulescu a oferit posterității o bogată metamorfoză poetică a experienței sale personale, transpusă sub semnul unui simbolism tardiv care i-a format reputația de ”maestru simbolist” (Ion Trivale). Poezia sa eterică încă mai reușește să câștige admirația cititorilor, prin dinamica și accesibilitatea sa.