Arta este pace.
Fiecare persoană este unică și, totuși, la fel ca oricare altă persoană. Înfățișarea noastră vizibilă, exterioară este, firește, diferită de a oricui altcuiva – până aici, totul e clar –, dar există în același timp, înăuntrul fiecăruia dintre noi, ceva care aparține numai și numai acelei persoane, ceva care este doar acea persoană anume. Putem numi acest ceva spirit; sau suflet. Sau putem decide să nu-l definim prin cuvinte și să-l lăsăm să existe în liniște.
Dar, deși suntem diferiți unul de celălalt, totodată suntem și la fel. Oamenii din orice parte a lumii sunt fundamental asemănători, indiferent de limba pe care o vorbim, indiferent ce culoare de piele sau ce culoare de păr avem. Asta poate fi oarecum paradoxal: faptul că suntem total asemănători și, în același timp, complet diferiți. Poate că ființa umană este în mod intrinsec paradoxală, unind în sine trupul și sufletul – noi reunim cea mai pământească și mai tangibilă existență cu ceva ce transcende aceste limite materiale, terestre.
Arta, arta bună, reușește, în felul ei minunat, să combine unicitatea absolută cu universalul. Ea ne face să înțelegem că ceea ce este diferit – ceea ce e străin, am putea spune – este universal. Astfel, arta spulberă granițele dintre limbi, regiuni geografice, țări. Ea concentrează nu doar calitățile individuale ale fiecăruia, ci și, în alt sens, caracteristicile individuale ale fiecărui grup de oameni, de pildă ale fiecărei națiuni. Și face asta nu nivelând diferențele și reducându-le la un numitor comun, ci, dimpotrivă, arătându-ne ceea ce este diferit de noi, ceea ce e străin sau altfel. Orice artă bună conține exact asta: ceva străin, ceva ce nu putem înțelege pe de-a-ntregul, dar pe care totuși, într-un fel, îl înțelegem. Conține un mister, ca să zic așa. Ceva ce ne fascinează și ne împinge dincolo de propriile noastre limite – și, făcând asta, creează transcendența pe care orice artă o conține și către care, totodată, ne conduce.
Nu cunosc un mod mai bun de a aduce laolaltă contrariile. Este exact inversul a ceea ce fac conflictele violente pe care le vedem prea adesea în lume și care stimulează tentația distructivă de a anihila orice este străin, orice este unic și diferit, folosind deseori cele mai monstruoase invenții pe care ni le-a pus la dispoziție tehnologia.
E terorism în lume. E război. Pentru că oamenii au și o latură animalică, guvernată de instinctul de a-l percepe pe celălalt, pe străin, nu ca pe un mister fascinant, ci ca pe o amenințare la adresa propriei existențe. În felul acesta unicitatea – diferențele pe care le putem vedea cu toții – dispare, lăsând în urma ei o uniformitate în care orice este diferit devine o amenințare ce trebuie eradicată. Ceea ce este văzut din afară ca o diferență, de pildă în privința religiilor sau a ideologiilor politice, devine ceva ce trebuie să fie înfrânt și nimicit.
Războiul este o agresiune împotriva a ceea ce se află în adâncul nostru, al tuturor, împotriva acelui ceva unic. Și este totodată o agresiune împotriva artei, împotriva a ceea ce se află în adâncul oricărei arte.
Am vorbit aici despre artă în general, și nu în mod special despre teatru, dar asta pentru că, așa cum am spus, orice artă bună, în adâncurile ei, se ocupă de același lucru: ia ceea ce este absolut unic, absolut specific și îl face să devină universal. Unește particularul cu universalul pentru a-l exprima într-un fel artistic: nu eliminându-i specificitatea, ci reliefând această specificitate, lăsând ceea ce este străin și nefamiliar să strălucească din plin.
Războiul și arta sunt opuse, pur și simplu, la fel cum sunt opuse războiul și pacea. Arta este pace.”
Versiunea în limba română: Alice Georgescu
https://www.uniter.ro/mesajul-international-pentru-ziua-mondiala-a-teatrului-2024-27-martie/