Cele două ore zboară când ai atâtea lucruri de făcut și împărtășit.
În anii noștri există tendința să absolutizăm modelele vechi găsite prin lăzi de zestre și transferate în muzee în ideea că acelea reprezintă o tradiție fixă și imuabilă. Viorica Știube ne-a povestit din experiența ei de culegător de folclor, în legătură cu acele foarte multe proiecte de cusut care merg pe principiul ” aidoma”.


Făcând niste pași înapoi în istorie, nici măcar foarte departe și cercetând contextul istoric al satului bihorean și statutul femeii într-o epoca de început de secol XX vedem că femeia de la sat era stăpâna activităților casnice și nu ajungea uneori nici până în târg; bărbatul era cel care ajungea în alte comunități. Nu existau cărți cu modele, nu existau materiale sofisticate, nu exista mod în care un model de spăcel să poată fi reprodus aidoma, nu existau aparate foto să pozezi modelele...
Unicul loc în care femeia ieșea îmbrăcată în hainele de sărbătoare era biserica și horele sau la evenimente de familie nunți, botezuri, care tot conectate cu biserica erau .
La biserică fiecare trăgea cu ochiul la modele cusute pe hainele celorlalte femei . Rețineau câteva elemente de model și apoi încercau să le reproducă.
La faimoasele șezători se lucrau hainele de lucru, iar apoi în taină la lumina lămpii se coseau pe material modele care se doreau a fi cele mai frumoase.
De ce ar fi dorit una să fie ca cealaltă? De ce nu fiecare să fie cea mai frumoasă!
Iar acum ne străduim să facem lucruri aidoma.
Din fericire arta acului nu permite acel aidoma, fiecare greșeală aduce amprenta proprie asupra iei, spăcelului sau a oricărui lucru de mână.